Fara titlu

When I'm not a blogger, when I'm not a baker, I'm a human being.

     Cand eu tac ... inseamna ca sufletul mi-e plin. Tacerea mea din ultimele doua luni... nici nu stiu de unde sa incep sau sa reincep firul povestii. Poate ar trebui sa am un alt blog, doar pentru asta. Nu stiu daca voi vreti sa cititi ce am pe suflet, nu stiu daca trebuie sa ma prefac ca nimic nu s-a intamplat si sa continuu de unde m-am oprit. Dar lucruri s-au intamplat, iar eu nu mai sunt cea care eram cu ceva timp in urma. E prima oara cand deschid pagina de blog, de cand exista blogul, fara sa stiu ce voi scrie, fara sa am un discurs coerent, o idee clara. Am gandit in sinea mea de o suta de ori, in diferite zile, in diferite momente, ce si cat din ce simt ar trebui sa spun, cum ar trebui sa formulez, am vorbit cu voi in mintea mea, in timp ce alergam, in timp ce mergeam pe strada, in timp ce faceam alte marunte lucruri doar ca sa imi distrag atentia de la ce aveam pe suflet... dar gandurile gandite, nescrise pe hartie, s-au pierdut imediat, formularile care la vremea respectiva mi se pareau bune si aveau sens, acum le-am uitat, le gandesc altfel, le simt altfel. Asa ca o iau de la zero, cu ce simt acum... desi as vrea sa dau totul afara, dar in acelasi timp mi-e frica sa vad lucrurile scrise negru pe alb. M-am ascuns de lume un timp, pentru ca pe moment, mi s-a parut ca e singurul lucru pe care il pot face. Dar intr-o zi, mi-am dat seama ca tacand, nu procedez corect nici fata de voi, nici fata de mine. Cand am fost fericita, ati stiut ca sunt fericita si m-ati sustinut in cel mai minunat si neasteptat mod posibil. Ati investit in mine si e firesc sa asteptati un feedback. Suportati cu mine si aceasta perioada mai dificila pe care o strabat. Am nevoie sa stiu ca nu sunt singura, chiar daca nu faceti nimic, vreau doar sa stiu ca sunteti acolo.

     Imi pare rau ca v-am lasat sa asteptati asa de mult. Imi pare rau ca nu am raspuns comentariilor si mailurilor voastre. Imi pare rau ca m-am ascuns departe de voi si am tacut. Imi pare rau ca problemele mele mi s-au parut mai grave si mai urgente decat orice altceva din jurul meu. Imi pare rau ... dar nu am putut sa fac altfel. Viata a venit peste mine, prosteste, abrupt si nemilos si m-a smuls din locul meu protejat. Nu exista alti vinovati pentru tacerea mea, decat eu insami. Dar asta nu inseamna ca lucrurile sunt mai simple sau mai usor de rezolvat. Din contra. Fara liniste sufleteasca, fara repere, fara sa stiu ce se intampla cu mine, am cazut. Din fericire, azi sunt mai bine decat ieri si recapat incredere in mine. Am vrut sa vorbesc despre asta cu voi, in fiecare zi am incercat, dar pusa in fata foii de hartie, nici un cuvant nu parea sa se aseze acolo.

     Pentru cei care veniti aici pe blog doar pentru retete de paine sau strict pentru lucruri care au legatura cu aluatul, astazi probabil veti fi dezamagiti. Astazi nu am povesti despre paine. Astazi nu vorbesc despre aluat. Astazi imi cer iertare pentru ca pentru o perioada, am lasat blogul pe un plan secundar. Am lasat totul pe un plan secundar, asteptand momentul in care ma simt din nou capabila sa leg doua vorbe care sa nu sune a drama sau a telenovela.

     Nu vreau sa intru in multe detalii, pentru ca risc sa devin prea siropoasa sau trista si e exact starea pe care incerc sa o evit si pe care cat de cat am reusit sa o depasesc. Incerc sa pastrez viata mea personala... personala. Dar ma simt vinovata fata de voi si nu vreau sa va las in continuare intrebandu-va ce se intampla de nu mai postez nimic. Faptul ca acum scriu e un semn bun. Credeti-ma. In urma cu catva timp, nu as fi putut scrie nici un cuvant. Cand scriu, e de bine. E un semn ca incet incet imi revin, chiar daca viata mea e in continuare zguduita si am momente in care sunt foarte down. As vrea sa fiu blogger, as vrea sa fiu baker, as vrea sa fiu super woman si sa le fac pe toate in acelasi timp. Din pacate, nu sunt perfecta, nu sunt un robot, iar viata imi e condusa de sentimente. Asta sunt. Pusa in fata vietii, sunt doar un om. Cu vise, sperante, greseli, intrebari, regrete, pasiuni, trairi bune, rele si din nou vise si sperante. Cu suisuri, cu coborasuri, in final, viata merge inainte si sunt norocoasa, cred, ca exista cateva lucruri care au ramas mereu repere fixe. V. e un reper fix. E dovada ca sentimentele adevarate nu dispar, orice s-ar intampla. Acest blog e un reper fix. E locul meu, e nascut din sufletul meu, e locul pe care il impart cu voi. Baking-ul merge inainte si cel putin pentru mine, in viata mea, e un reper fix.

     Am zeci de poze pe care vreau sa vi le arat, tehnici noi, planuri, am acumulat experienta si mi-am dovedit ca sunt capabila, talentata, determinata, motivata si ambitioasa pana in panzele albe.

     Este ceva in aluat care ma atrage inexplicabil. Oricat de daramata, devastata si lipsita de vlaga am fost si inca sunt, oricati demoni am avut si am de confruntat, nu am incetat nici o secunda sa ma gandesc la copt. Nu am incetat niciodata sa fac paine, chiar daca din motive care nu tin de mine, am facut-o mai rar. Si daca asta nu arata ce mult inseamna baking-ul pentru mine... atunci nu stiu...

     Din acest moment, lucrurile vor merge mai bine, pentru mine si implicit pentru blog. Nu cer nimic de la voi, decat sa imi respectati tacerea de pana acum, fara sa intrebati si sa presupuneti ce si de ce, si sa ramaneti in continuare aici, pentru aluat si paine. Magia framantarii, atingerea aluatului ma vindeca. Vorbind despre paine e o terapie in sine. Daca stiu ca faceti paine si va ganditi la mine, sunt mai fericita. Daca stiu ca ma iertati pentru absenta prelungita, e mai mult decat imi pot dori. E un motiv in plus sa imi doresc sa va revansez fata de voi. Spuneti ca sunteti acolo si dati-mi energie sa merg mai departe.

     Se apropie ziua mondiala a painii, mai exact in 16 octombrie 2012. Haideti sa facem ceva special. Mi-as dori sa pot tine un atelier de paine, pentru diverse tehnici de shaping. E pacat sa tin pentru mine tot ce am invatat in ultima perioada, ar fi mare pacat sa nu pot sa va transmit si voua ce stiu. Daca aveti idei ce putem face si cum putem face, la modul cel mai practic... sunt deschisa. Nu stiu sa organizez un meeting, un atelier, dar daca cineva are idei cum am putea face sa ne intalnim, veniti cu propuneri.

     Anul trecut am sarbatorit ziua painii si a ramas o zi foarte frumoasa in amintirea tuturor cititorilor de atunci. E o varianta ca si anul acesta sa facem ceva similar cu ce am facut anul trecut, sau poate veniti cu idei mai bune, care sa ne apropie si mai mult pe cei ce suntem adunati aici. Timpul ramas e destul de scurt, ma gandesc si eu ce putem face, dar astept si de la voi sugestii, sunt sigura ca aveti mai multa imaginatie decat am eu in acest moment.

     Am inceput acest text ieri si vedeti si voi cum s-a schimbat tonul lui pe parcurs. Am inceput mai trista dar am ajuns la sfarsitul textului, fara sa banuiesc de la inceput incotro o sa ma indrept, vorbind despre baking. Am spus ce aveam de spus despre mine, am vrut sa stiti, chiar daca nu fara multe amanunte personale, in ce ape ma scald si ce stare de spirit am avut in ultima vreme, am vrut sa ma scutur de tacerea pe care v-am aratat-o si pentru care imi pare sincer rau si pentru care imi cer din nou iertare. Sper sa ma intelegeti si sa credeti in mine si in pasiunea mea in continuare.

     Am fost un om, dar pe masura ce scriu redevin blogger si baker. Iar daca voi sunteti dispusi sa ma ajutati, asa cum ati facut-o in repetate randuri pana acum (nu trebuie decat sa faceti paine si sa ma lasati sa stiu ca faceti paine), voi gasi energia sa va dau din experienta mea si din pasiunea mea, asa cum simt ca trebuie sa o fac, asa cum stiu sa o fac.

     Ce urmeaza? Din partea mea, sa imi achit datoriile: povestile din Anglia si America, inca nescrise. Din partea voastra? propuneri si sugestii sau planuri fie pentru Ziua Mondiala a Painii, fie pentru un posibil atelier, legat sau nu de acest eveniment.

     Ma simt bine sa ma intorc la voi si la blog. Imi dau seama ca scrisul ajuta, chiar daca ieri parea un efort greu de trecut, ma simt mai bine acum. Ieri imi statea pe umeri vinovatia ca v-am lasat sa credeti ca v-am abandonat. Pentru asta imi cer din nou iertare si sper ca explicatiile mele, desi nu foarte exacte, au totusi un sens pentru voi si motiveaza, cat de cat, intr-un mod pardonabil, tacerea mea trecuta.

     ps. Ca fapt divers, celor care nu urmariti blogul pe Facebook (link catre pagina aici (click)), puteti trage cu ochiul din cand in cand acolo chiar daca nu dati "like" paginii, pentru ca pun mai des decat aici linkuri sau poze, va spun ca am avut un mic interviu in ziarul Adevarul, link catre articol aici (click).

Sa ne auzim cu bine, repede repede.

codruta ♥